Emma
Administrator
 Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 146
|
|
Era odată un băieţel care nu fusese niciodată copil. Născut într-o familie de oameni nevoiaşi, Mumu mergea cu vacile la păscut, pe dealul Ţurloiului. Acolo curgea rîul răsucit, şuierînd ca vîntul şi povestind despre locurile trecute şi insomniile lor .
Tot acolo, sus, printre cărări şi tufe de fragi, printre copaci şi mormane de pămînt, trăia un om mai bătrîn ca alţii, pe nume Dodo. El nu fusese niciodată prea mare, dar zîmbetul lui era învăluit în razele soarelui şi părea că, la fiecare clipire, avea să cuprindă lumea cu totul.
În ograda lui, cît vezi cu ochii, printre pălcuri de păduri şi ruine de civilizaţii dispărute, ciripitul pasarilor era tulburat doar de zgomotele vieţuitoarelor din pădure.
Cît era ziulica de lungă, Dodo lovea în voie la ţurloi cu picioarele goale, să simtă iarba sub tălpi.
Aici păştea Mumu cele şapte cornute mîndre pe care le avea în grijă.Tot aici, băieţelul învăţa să vorbească cu picioarele iar animalele îi răspundeau la fel. Unele, mai nostime, îl tactinau cu sunete waw încărcate însă de un mesaj profund, nemaiîntîlnit.
Din colţul lui, Dodo, privea cu interes, interacţiunea nostimă a puiului de om cu animalele pădurii.
Uneori zîmbea cu subînţeles, alteori rîdea tare de tot, ca şi cum, ar fi apăsat pe un întrerupător aflat în colţul gurii.
În acea zi, urcînd dealul Ţurloiului fluierînd din frunză, Mumu îl găsi pe Dodo trist şi fără nici un chef de viaţă.
- 'Neaţa, moşule. Da' ce ai că dară n-o murit pisica vecinului taman la matale-n bătătură.
- Măi ţîcă, oi avea tu haz pentru tot necazul din lume da' să ştii de la mine că nu-i a bună.
- Da' de ce, bre moşule?
- Hehe, zise Dodo cu ochii pierduţi în zare.
Dodo prinse a fluiera a pagubă, apoi, se întoarce brusc şi întreabă.
- Auzi măi ţîcă, ştii tu ce-i zăpada ?
- Cum să nu ştiu, moşule? Mi-o zis taica care ştie de la bunicul că i-a zis si lui taică'su care auzise de la ăl mai bătrîn de la ei din sat că zăpada o fost candva a oamenilor cu suflet bun, dar cînd s-or înrăit, zeiţa s-o supărat, şi-o luat cristalele şi-o plecat.
- Zăpada o fost a tuturora, Mumule. Adunam mii de cristale în măini şi faceam o minge pe care o tot dădeam de-a rostogolul pîna se făcea cît tine, măi ţîcă.
- Ete na! mîrîi copilul neîncrezător şi învîrtea nepăsător frunza între degete.
- Am văzut altele şi mai şi! zise Dodo trecînd aparent cu uşurinţă peste nepăsarea copilului. Spălam zăpada cu apă pînă lucea ca soarele. O ştergeam cu fundul, cu opinca sau cu talpa de lemn, cu viteza vîntului şi a gîndului.
- Moşule, oi fi io mic da' să şti că nu's prost, zise Mumu aşezînd frunza între buze cu un gest scurt.
- Ce-mi dai dacă îţi arăt, Mumule?
Copilul se întoarce brusc şi privind faţa luminată a unchiaşului, se gîndi că trebuie neapărat să vadă cu ochii lui.
- Păi...
- Uite ce-i, zise Dodo aplecîndu-se pîna la înălţimea copilului. Eu nu mai am multe zile iar tot ceea ce ştiu nu pot lua cu mine. Îţi las ţie toate secretele zăpezii şi a tot ce a fost şi nu mai e. Tu trebuie însă să promiţi că în ziua morţii mele te vei desprinde de lumea oamenilor si vei sta aici, în locul meu. Vei păstra vie amintirea cristalelor şi vei face ce fac eu acum cu tine, la vremea ta. Pînă atunci însă, vei trăi în lumea şi din munca fraţilor tăi, sfîrşi Dodo îndreptîndu-se şi deschizînd braţele larg.
Feţele blînde ale animalelor şi zîmbetul lor candid, copleşi sufletul nevinovat al copilului.
- Fie! se învoi Mumu. Arată-mi!
- Şi te legi să rămîi aici cînd eu m-oi duce?
- Da ! zise copilul răspicat.
Zîmbind, unchiaşul rupe o nuieluşă dintr-un brad măreţ şi o despuie. Bagheta se răsuci în mîna dreaptă a bătrînului şi sfîrîi lung de tot.
Un glob de cristal apăru de nicăieri şi indică o cărare de sticlă ce părea că duce niciunde. Un vuiet puternic şi lung, rotea în vîrtej cristalele mici şi delicate.
- Vino! zise Dodo şi întinse mîna stîngă copilului cu privirea mută, aţintită asupra globului ca argintul viu.
Tremurînd uşor, Mumu holbă ochii cît cepele şi îşi puse mîna în palma bătrînului. Dodo luă mîna copilului într-a sa şi bagă un picior pe ghiaţă iar cu celălalt îşi luă avînt. Mumu a simţit cum este înghiţit de un paradis de stele şi oglinzi iar o gură rece îi sărută obrajii.
Susţinut de braţul bătrînului, începu a luneca, la vale, ca o lebădă pe oglinda lacului. În jos, căteva săniuţe de lemn, zburau deasupra oglinzii cu tălpile lor de fier. La deal, cîţiva copii cu fular la nas şi urechile roşii ca focul, trageau săniile cu mîinile ascunse în lînă împletită. Alţii, striveau cristalele în palme şi se băteau cu mingii care se sfărîmau în puzderie de stele.
- Waw ! şopti băiatul nevenindu-i să-şi creadă ochilor. Ce minune !
Dodo opri sania cu bagheta lui magică.
- Coboară.
Mumu văzu atunci cum picioarele i se afundă în zăpadă şi se sperie. Dodo începu să rîdă în hohote, tăvalindu-se in spuma albă ca laptele.
- Uite, vezi că ţi-am spus adevărul? Omuleţul acela cu morcov în loc de nas este mai mare ca tine.
Cu mîna streaşină la ochi, Mumu privea şi se minuna.
- Acolo, zise Dodo arătînd cu degetul, este un iglu. Unii oameni locuiau în astfel de colibe construite din blocuri de gheaţă.
Batrînul zîmbi şi cu mîinile amundouă trimise un bulgăr de zăpadă în pieptul băiatului. Mumu rîse şi îşi afundă mîinile în plapuma moale şi rece.
S-au bătut cu bulgări, s-au dat pe săniuş şi au făcut oameni de zăpadă cu morcov în loc de nas.
Încet, încet, soarele dispărea şi noaptea îşi intra în drepturi, dar lumina părea veşnică.
Un sunet de clopoţel se auzi, din cer, şi o sanie trasă de reni zburători, trecu pe deasupra lor. Îngeri mici şi albi, zburau deasupra brazilor împodobindu-le cetinile cu stele. Colo, în zare, se vedeau coşuri fumegănd şi se auzeau glasuri de copii, cîntînd şi strigînd, împreună.
- Să mergem, spuse Dodo şi îl apucă de braţul drept. Acum e noapte şi temperatura scade iar noi nu vom rezista haine groase şi fără căldura soarelui.
Întorcîndu-se înapoi, Mumu îşi găsi vitele păscînd liniştite.
Ici-colo, un greier-trubadur, vrăjea din vorbe peisajul magnific doar din dorinţa de a-l păstra aproape.
O linişte aproape sacră, domnea sus pe dealul Ţurloiului. Băieţelul coborî în sat tăcut, asa cum nu mai fusese nicicînd.
Din ziua aceea nimic n-a mai fost la fel.
Pentru prima dată în viaţă, starea lui fizică şi psihică se contopise cu prezentul. Era copil cu adevărat.
În noaptea acelei zile, zîmbetul lui luminos plus visul lui frumos, s-au aşternut în prag de ziuă, în aşteptare.
_______________________________________
Lumea!_acest personaj colectiv si istet foc nu are intotdeauna dreptate!
|
|
