Emma
Administrator
 Inregistrat: acum 20 ani
Postari: 146
|
|
În 1869 la Timişoara, era pus în circulaţie primul tramvai cu cai. După trei ani este pus în funcţiune şi la Bucureşti.
120 de ani mai tîrziu, la Timişioara, cîţiva studenţi protestau vehement împotriva regimului comunist. S-au scandat lozinci anticeauşiste, s-a cîntat " Deşteaptă-te, Române!" , s-a decretat legea martială.
A curs mult sînge tînăr şi în Piaţă Libertăţii, şi la Operă şi pe drapelul românesc din care manifestanţii tăiaseră stema comunistă.
Între timp, la Bucureşti era linişte.
Cu cîteva ore mai devreme, cînd Victoria s-a trîntit pe canapeaua din sufragerie şi se simţea prost stînd aşa fără să facă nimic, zgomotul de pahare şi de tacîmuri încrucişate, o făcu să se cutremure.
Deodată, uşa se izbi cu putere de pereţii apartamentului şi din tavan au început să se desprindă bucăţi de tencuială, unele de culoare galben-pal altele de un alb-murdar.
Venită într-o vizită din curtoazie, chipurile, Cristina, mătuşa Victoriei se apucase să-şi dea cu presupusul tăios, despre chestii pe care nu le putea înţelege.
Victoria alergase într-un suflet, în bucătărie unde mama ei încremenise printre resturile de sticlă spartă. Ochii ei trişti, foarte trişti, îşi pierduseră culoarea şi strălucirea din cauza lacrimilor susţinute de necazurile sale.
- Îmi pare rău, mamă, sopti Victoria ştiind că toate lacrimile mamei i se datorau.
Mama se uită nedumerită la Victoria. Pe faţă îi apăru un zîmbet amar şi pentru o clipă ochii îi străluciră.
- Victoriţa, copila mea !
În timp ce vorbea, îi sărută părul creţ şi-şi privi trist fetiţa devenită femeie.
Cu ochii pironiţi în tavan, a strigat cu sufletul numele Fecioarei în ziua ei cea mai lungă şi a slăvit-o pentru toţi sfinţii la un loc dar, corul îngerilor cereşti au acoperit plînsul ei. L-a implorat pe Dumnezeu să-şi întoarcă faţa spre ea dar, el a ramas surd la rugăminţile şi lacrimile ei. A trecut de la rugăminţi la ameninţări, de la dezamăgire la disperare, cu simplitatea răvăşitoare a omului care îşi consumă sufletul cu aceeaşi naturaleţe a păstorilor, care cu multă rîvnă, s-au închinat în ieslea sărăcăcioasă din Betleem.
Plîngea cu durere în glas şi părea că privirea ei, veşnic umedă, cu zîmbet hîtru, se adînceşte în lutul steril al zidului. Gîndul dezolant îi trăda ideea, ca o excepţie a măştii, purtată în contrast cu sentimentele.
Lumea ei, o inefabilă combinaţie de poezie şi culori spectaculoase, îi legăna visele amorţite de griji şi amintirile prăfuite din tinereţe. Îşi şterse lacrimile cu un zîmbet, chiar dacă o durea îngrozitor.
Pe cînd strîngea cu mîinile cioburile împrăştiate pe jos, Victoria se gîndi la Dumnezeu şi tare ar fi vrut să ştie ce făcea el în acel moment. Ştia că, adunaţi în jurul Lui, modelaţi în porumbel sau miel, toţi sfinţii sunt morţi care trăiesc de ziua lor. În van le strigase numele cu voce tare, cu valuri de lacrimi şi rugăminţi. Păcatele lor, strigătoare la cer, sunt iertate de Mîntuitor, de Maica Domnului şi Sfîntul Ioan Botezătorul.
S-a uitat pe fereastră , măsurînd strada lăuntrică situată undeva într-un cartier, din centrul Bucureştilor.
O maşină a părăsit drumul şi se rătrage agale într-o cutie de beton spoit cu tot felul de zoaie şi praf. O pisică miorlăie sub geamul cuiva iar la aparatul de radio răsună, în premieră, piesa nou-nouţă "mama", interpretată de Cătălin Crişan.
În noaptea aceea, Victoria n-a reuşit să pună geană pe geană. A stat toată noaptea cu ochii-n tavan, aşteptînd să se facă ziuă.
**
Teama de a nu întîrzia mult, de a avea grijă de mama şi nevoile ei sufleteşti, o îndemnă să se trezească înaintea primului cîntec al cocoşului.
Simţii cum gîtul i se deshidratează ca şi cum mîini nevăzute ar fi strîns-o puternic, în dorinţa aprigă de a o sugruma. Şocată de imaginea sinistră, trucată, a propriei imaginaţii, îşi examină trupul firav, reflectat, în oglinda ciobită. Zîmbi amar şi oftă din adîncul sufletului ei de copil necăjit, ca şi cum abia acum începea să simtă cum povara vieţii devine tot mai grea, de parcă întreg universul se sprijinea pe umerii ei micuţi.
Îşi aşeză scaunelul în dreptul bufetului şi se caţără gemînd, adînc şi scurt, spre dulapul suspendat din bucătărie.
Luă cîteva lucruri şi le aşeză pe masă. Aprinse un ochi de aragaz şi aşteptă împietrită, cu coatele pe genunchi şi mîinile încrucişate, să fiarba apa pentru cafea.
Mama apăru în pragul bucătăriei într-o cămaşă de noapte şi un halat de spital peste. Cu părul ciufulit, grizonat şi foarte bogat, îşi privea copila cu un aer năuc, dar liniştit, de bătrîn înţelept.
- De ce nu dormi?, zise ea zîmbind fără vreun motiv.
Era prima dată cînd Victoria se trezea înaintea ei şi pregătea amestecul de cafea ieftină.
Fata surîse şi îşi ridică cu greu trupul plăpînd, cu gîndul de a-şi îmbrăţişa mama. Avea numai cincisprezece ani dar viaţa grea şi răutatea oamenilor o maturizase mai repede şi parcă timpul trecuse altfel peste ea.
- E puţin cam dificil să te găsesc aici, stînd aşa singurică, rezemată în coate şi cu gîndurile tale secrete ce nu au devenit încă cuvinte.
- Nu am gînduri secrete, mamă, se apără ea şi obrajii i se făcuseră ca focul.
- Dar ai vise, îi şopti grăbit în ureche şi se grăbi să ia ibricul de pe foc. Oh, haide, bea o cafea cu mine şi nu mai face mofturi.
Victoria avea o atitudine de reţinere faţă de mama sa atunci cînd era vorba să încerce ceva nou.
- Hai, zise mama şi rîse uşor de tot. Este doar nechezol, un lichid colorat şi ieftin cu aromă de cafea.
Victoria întinse mîna după ceaşca ciobită în care aburea cafeaua fierbinte. Prinse ceaşca între degete şi o duse la gură, cu un gest precipitat care sugera mai mult puterea de a face ceea ce vrea.
***
Crăciunul se apropia cu repeziciune şi în bradul verde Victoriţa agăţase cele cîteva bomboane primite de mama la pomul de crăciun de la spitalul unde lucra. Cîteva globuri şi bucăţi mici de vată şi hîrtie creponată amplasate în brad, făcea ca totul să pară mirific la fiecare privire.
Pe masă, frumos aranjate într-o fructieră, trei banane şi cinci portocale aşteptau să fie servite. Casa era curată, bine aerisită, împodobită cu ghirlandă colorată ce se îmbina perfect cu instalaţia de lumini multicolore.
Aerul rece şi vîntul uscat al iernii a dat un aspect de scrobeală rigidă rufelor întinse pe sfoară.
Victoriei îi plăcea mirosul de proaspăt al hainelor îngheţate. Îi amintea de vremurile cînd, copil fiind, făcea voluntariat la spitalul unde lucra mama. Căminul-spital de copii preşcolari, era locul unde Victoria se simţea cu adevărat acasă. Deşi nu avea decît cincisprezece ani, îi plăcea să stea mult în preajma copiilor abandonaţi, şi din cînd în cînd, îi mulţumea lui Dumnezeu pentru dragostea mamei sale.
Îşi amintea foarte bine ziua în care micuţul Alexandru căzuse din copac peste mormanul de fiare din curtea căminului. Un accident stupid în urma căruia s-a ales cu o serie de politraumatisme iar ulterior a decedat la spital.
Trei zile a stat Victoria lîngă patul copilului aflat în agonie. La cei doisprezece ani ai ei, cît avea atunci, îl privea cu un licăr de nelinişte cum îşi dădea ochii peste cap. Îi citea basme cu "lipici", cu vrăjitoare şi magie şi cele mai frumoase poveşti nemuritoare de Petre Ispirescu. Copilul nu mişca, nu vorbea, dar încă respira iar asta era suficient pentru Victoria. Cînd şi-a dat şi ultima suflare, pe faţa lui Alexandru, s-a desenat un zîmbet enigmatic. Acelaşi zîmbet se lăţea şi pe faţa Victoriei, copila cu suflet rătăcit într-un gol nesfîrşit.
Dintr-o dată, Victoria şi-a dat seama că parcă ceva îi apăsa sufletul, transminţînd un puternic impuls sistemului ei nervos. Se simţea istovită de atîtea gînduri şi se lăsă să cadă pe canapea, cu mîinile încleştate a rugăciune.
Victoria privea îngrozită în gol, cu ochi sticloşi, inexpresivi, muşcîndu-şi buzele din care se prelingea un firicel de sînge.
Oftînd din greu, se ghemui într-un colţ, străduindu-se să nu plîngă.
Ca o adevărată gospodină, mama avea o reală pasiune pentru pregătirea mesei festive din seara de crăciun. Bucuria pe care o simţea era de nedescris. Atunci se dedica spiritului Crăciunului uitînd de grijile ce-i chinuiau mintea şi sufletul.
- Vicky, grăbeşte-te sau pierdem coada la alimentara, a strigat-o ea împărţind banii în două.
Afară era un ger de crăpau pietrele iar valul de posibili cumpărători ce roiau în jurul tarabelor, făceau drumul imposibil de străbătut. Agăţată de sacoşa din pînză albastră pe care mama obişnuia să o poarte atîrnată de braţ, Victoria se lăsă tîrîtă, printre gunoiele alimentare ce umpleau aleile înguste.
Cu cele cîteva legume în traistă se îndreptau agale către alimentara, unde lăsaseră rînd la carne. Se zvonise că maşina cu carne de porc era pe drum, şi coada aproape că se triplase în numai cîteva minute. Desigur, puteau fi şi tacîmuri de pui dar atîta timp cît era ceva de cumpărat toată lumea era mulţumită.
Mama îşi făcu loc în mulţime, împingînd cu coatele, iar Victoria ţopăia pe loc pentru a se încălzi.
Cineva povestea despre lumea din afara ţării, despre magazinele ticsite cu bucate şi vitrinele luminate feeric. Bărbatul fuma şi făcea nişte gesturi largi cu mîna stîngă în care strîngea un pachet de Kent, o raritate în epoca de aur a socialismului. Adunătura de gură-cască care nu mai conteneau să se minuneze, a tresărit brusc la strigătele disperate ale unui individ ce făcea semne de la etajul zece al blocului de vizavi.
Pe balustrada balconului se zărea un mic aparat de radio spre care omul gesticula agitat.
Printre cei aşezaţi la coadă, se găsiseră unii care să spuna că bietul om era probabil mort de beat.
În momentul acela însă, o maşină trecu pe lîngă coada imensă formată de-a lungul clădirii şi, un puştan cocoţat pe portiera din dreapta şoferului, striga cît îl ţineau bojocii: " Moarte dictatorului! ".
Tot atunci, din alimentara, se auzi glasul tremurat, plin de emoţii reale, al crainicului de la radio care anunţa că mitingul de solidaritate a degenerat în revoltă armată.
În timp ce oamenii ascultau cu respiraţia rărită, vorbele omului de la radio, Victoria privea nedumerită cu naivitatea ei de copil care nu înţelegea chiar totul.
O altă voce radiofonică, chema oamenii la revoluţie.
Au început atunci să curgă daciile burduşite cu manifestanţi. Cîteva dacii papuc au oprit întrebînd cine merge spre centru. Unii, mai curajoşi, au plecat scandînd lozinci de simpatie cu Timişoara şi anticeauşiste. Speriaţi, cei mai mulţi au început să se împrăştie.
Îngrijorate,Victoria şi mama s-au întors acasa. La TVR se difuza programe speciale despre comunism şi socialism.
- Mama, vreau să mergem şi noi, zise Victoria privind-o rugător.
- Vicky, sopti mama într-o încercare disperată de a-şi ţine copila la adăpost. Nu se poate!
Auzise ea cîte ceva despre evenimentele recente de la Timişoara.
- Te rog, mami!
- Nu !
Pentru prima dată în viaţă, Victoria era supărată pe mama ei. Refuzînd să vorbească cu ea, a adormit în cele din urmă pe canapeaua din sufragerie.
22 Decembrie 1989 ora 10:00: În timpul mitingului organizat în faţa CC.ului, se aud răpăit de gloanţe şi ţipete chiar în timpul discursului comandantului suprem, lucru care sperie şi împrăştie pe cei o suta de mii de oameni. Între timp la radio se anunţa introducerea legii marţiale la Bucureşti, din elicoptere se impărţeau manifeste în care li se cerea oamenilor să nu se alieze cu huliganii şi să meargă acasă. În comunicat, Ceauşescu îl acuză pe ministrul apărării, generalul Milea, de înaltă trădare iar în jurul orei 11:00, este confirmat zvonul că generalul Milea s-a sinucis după ce refuzase să execute ordinele dictatorului.
Piaţa Universităţii şi Piaţa Palatului erau pline de revoluţionari la acea ora. Armata şi Miliţia au trecut brusc de cealaltă parte a baricadei. Cîteva ore mai tîrziu, zvonul că Ceauşescu şi Elena au fugit, aduce şi mai mulţi oameni în stradă.
Victoria stătea pe balcon şi privea valul de oameni care se îndreptau spre centrul capitalei.
- Mami, tu auzi! ,zise ea intrînd brusc în casă. Armata e cu noi! Putem merge? Te rog!
Privind-o, îşi zise că Victoria avea dreptate. Armata era acum a poporului şi nici un lucru rău nu avea să se întîmple. Părea că se simte confortabil, şi stînd aşa cu ochii închişi, se concentrează tot mai mult pe ideea de a ieşi în stradă.
Pentru că mama căzuse pe gînduri, Victoria s-a retras tristă pe balcon de unde a continuat să admire marea de oameni ce scandau cu însufleţire "Armata e cu noi!"
- Mergem sau nu?
Victoriei nu îi venea să-şi creadă urechilor şi cu un chiot asurzitor se azvîrli în braţele mamei sale. O sărută lung pe obraz şi mama rîse uşor aşa cum făcea de fiecare dată. Rîsul îi era ca o muzică măiastră care te învăluie misterioasă şi caldă, ca într-o carte de poveşti unde minunile se ţin lanţ. "Minunile sunt pentru cei care ştiu să creadă", fuseseră ultimele cuvinte ale bunicului. Victoria îşi amintea perfect poveştile lui despre războiul din 44' şi despre situaţiile critice din care el, împreună cu camarazii lui, reuşiseră să scape cu viaţă. Bunicul nu-şi cinstise niciodată norocul pentru că, zicea el, norocul şi-l face omul cu mîna lui. " Dacă crezi, draga mea nepoată, minunile ţi se vor arăta ca într-o oglindă învăluită în pînză de păianjen."
Fericită şi cu sufletul plin de credinţă, Victoria îşi încălţă ghetele noi primite de Moş Niculae. Îmbracă paltonul de anul trecut şi îndesă pe cap fesul roşu primit de curînd de la tuşa Cristina, sora mamei.
_______________________________________
Lumea!_acest personaj colectiv si istet foc nu are intotdeauna dreptate!
|
|
